Elegie

da, dragostea mea, întotdeauna mi te-am închipuit ca pe o viperă
încolăcită de sufletul meu obosit de aşteptarea molcomă
atentă însă până la piele la toate infirmităţile lui dense
gata să sfâşii urmele oricărei îndoieli sau spaime că
am să mă ascund îndărătul lor sângerând numai visele
în care nu cedam nicicând ispitei de a te iubi

undeva morţii privesc de pe muchia asfinţitului
către viii care nu mai contenesc să trăiască
deziluzia unui simulacru de fericire ce va să vină
de dincolo. De dincolo ne tragem sevele iubirii de sine,
noi, dragostea mea, când ne aplecăm tăcut peste morminte

şi cu mâinile reci culegem luna dintre crengile stejarilor
aşteptând în uşa deschisă a iadului ce râvneşte răbdător
la sângele clocotindu-ne senin printre oasele firave
ca un râu ce alunecă blând în amurgul spectral