Poem

să mergi prin lumina usturătoare
a unei amiezi de vară de-a lungul cheiului
pe râul murdar în care puşti zglobii
ca nişte guvizi în rut
traversează înot malurile cangrenate de mâluri
şi ca şi cum i-ai fotografia mental
să le reţii bucuria virgină imprimată pe chipuri
e un soi de revelaţie candidă
e remanenţa copilăriei în arterele bolnave
de nostalgie şi teama că totul s-a stins
o exfoliere abia sesizabilă a sufletului
de adevăratul miez al fiinţei

*
te întrebi dacă ţi-a mai rămas vreo frântură
din amintirea zilelor în care timpul însemna
o minge de 35, curtea şcolii, serile cu bâza,whist şi războiul stelelor
(ce sumbru şi impunător sună şi azi Darth Vader)
dacă după-amiezile verzi cu Crina şi Frăguţa
în spatele blocului vechi de pe Cornişa Bistriţei
sunt numai flashuri ale minţii îmbibate de alcool
şi vise fierbinţi dilatate în miez de noapte

*
visezi extaziat la un oraş cu reclame albastre
un decor futurist şi spectral de Blade Runner
prin care chinezi fără simţul umorului navighează în aeroglisoarele transparente
mereu în căutarea unui android evadat din colonii
şi deodată creierul îţi cedează
transformat într-o tarantulă de foc
pustiindu-ţi carnea şi oasele
de zile întregi nemişcate din faţa zeului-computer

*
treci pe sub poduri împreună cu o umbră dezamăgită
dintre pereţii clădirilor răzbat abia perceptibile zumzete
încă se mai munceşte oraşul se înalţă mai mult
mai multifuncţional şi asta se simte
luciul semafoarelor şi claxoanele stridente ale milioanelor
de maşini se amestecă într-o pastă sonoră insuportabilă
iar pe malul Dâmboviţei copiii au lăsat urme de paşi abia vizibile
în lumina slabă a felinarelor...

de undeva din noaptea ce va cădea peste oraş
răzbate un ecou de locomotivă
transportând oameni şi vise înspre necunoscut

Poem

vara pe terminate
frunzele deja aurii aruncând umbre şterse
peste trupurile arse de soare şi vodcă

părăsim alei pline de îngeri ruginiţi
cu ochi albi şi feţe inexpresive
din sumbrul oraş de provincie

cu mâna streaşină
scrutezi orizontul stacojiu
în timp ce străzile răvăşite
de motoare şi rockeri se transferă încet şi albastru
într-un ev mediu cu aer malefic

spre gara cu un singur peron şi
pe sub piele frigul căutând să ne trezească
o cafea ne-ar prinde bine la una
din tavernele joase cartierul francez
e însă închis pentru dezinsecţie
gândaci albi şi pufoşi l-au invadat azi-noapte
ca într-un horror de mâna a doua

într-un ochi de baltă
feţele palide şi asudate
ne par un tablou de nuntă
în lumina băloasă a felinarelor

Elegie

da, dragostea mea, întotdeauna mi te-am închipuit ca pe o viperă
încolăcită de sufletul meu obosit de aşteptarea molcomă
atentă însă până la piele la toate infirmităţile lui dense
gata să sfâşii urmele oricărei îndoieli sau spaime că
am să mă ascund îndărătul lor sângerând numai visele
în care nu cedam nicicând ispitei de a te iubi

undeva morţii privesc de pe muchia asfinţitului
către viii care nu mai contenesc să trăiască
deziluzia unui simulacru de fericire ce va să vină
de dincolo. De dincolo ne tragem sevele iubirii de sine,
noi, dragostea mea, când ne aplecăm tăcut peste morminte

şi cu mâinile reci culegem luna dintre crengile stejarilor
aşteptând în uşa deschisă a iadului ce râvneşte răbdător
la sângele clocotindu-ne senin printre oasele firave
ca un râu ce alunecă blând în amurgul spectral