Poem

să mergi prin lumina usturătoare
a unei amiezi de vară de-a lungul cheiului
pe râul murdar în care puşti zglobii
ca nişte guvizi în rut
traversează înot malurile cangrenate de mâluri
şi ca şi cum i-ai fotografia mental
să le reţii bucuria virgină imprimată pe chipuri
e un soi de revelaţie candidă
e remanenţa copilăriei în arterele bolnave
de nostalgie şi teama că totul s-a stins
o exfoliere abia sesizabilă a sufletului
de adevăratul miez al fiinţei

*
te întrebi dacă ţi-a mai rămas vreo frântură
din amintirea zilelor în care timpul însemna
o minge de 35, curtea şcolii, serile cu bâza,whist şi războiul stelelor
(ce sumbru şi impunător sună şi azi Darth Vader)
dacă după-amiezile verzi cu Crina şi Frăguţa
în spatele blocului vechi de pe Cornişa Bistriţei
sunt numai flashuri ale minţii îmbibate de alcool
şi vise fierbinţi dilatate în miez de noapte

*
visezi extaziat la un oraş cu reclame albastre
un decor futurist şi spectral de Blade Runner
prin care chinezi fără simţul umorului navighează în aeroglisoarele transparente
mereu în căutarea unui android evadat din colonii
şi deodată creierul îţi cedează
transformat într-o tarantulă de foc
pustiindu-ţi carnea şi oasele
de zile întregi nemişcate din faţa zeului-computer

*
treci pe sub poduri împreună cu o umbră dezamăgită
dintre pereţii clădirilor răzbat abia perceptibile zumzete
încă se mai munceşte oraşul se înalţă mai mult
mai multifuncţional şi asta se simte
luciul semafoarelor şi claxoanele stridente ale milioanelor
de maşini se amestecă într-o pastă sonoră insuportabilă
iar pe malul Dâmboviţei copiii au lăsat urme de paşi abia vizibile
în lumina slabă a felinarelor...

de undeva din noaptea ce va cădea peste oraş
răzbate un ecou de locomotivă
transportând oameni şi vise înspre necunoscut

Poem

vara pe terminate
frunzele deja aurii aruncând umbre şterse
peste trupurile arse de soare şi vodcă

părăsim alei pline de îngeri ruginiţi
cu ochi albi şi feţe inexpresive
din sumbrul oraş de provincie

cu mâna streaşină
scrutezi orizontul stacojiu
în timp ce străzile răvăşite
de motoare şi rockeri se transferă încet şi albastru
într-un ev mediu cu aer malefic

spre gara cu un singur peron şi
pe sub piele frigul căutând să ne trezească
o cafea ne-ar prinde bine la una
din tavernele joase cartierul francez
e însă închis pentru dezinsecţie
gândaci albi şi pufoşi l-au invadat azi-noapte
ca într-un horror de mâna a doua

într-un ochi de baltă
feţele palide şi asudate
ne par un tablou de nuntă
în lumina băloasă a felinarelor

Elegie

da, dragostea mea, întotdeauna mi te-am închipuit ca pe o viperă
încolăcită de sufletul meu obosit de aşteptarea molcomă
atentă însă până la piele la toate infirmităţile lui dense
gata să sfâşii urmele oricărei îndoieli sau spaime că
am să mă ascund îndărătul lor sângerând numai visele
în care nu cedam nicicând ispitei de a te iubi

undeva morţii privesc de pe muchia asfinţitului
către viii care nu mai contenesc să trăiască
deziluzia unui simulacru de fericire ce va să vină
de dincolo. De dincolo ne tragem sevele iubirii de sine,
noi, dragostea mea, când ne aplecăm tăcut peste morminte

şi cu mâinile reci culegem luna dintre crengile stejarilor
aşteptând în uşa deschisă a iadului ce râvneşte răbdător
la sângele clocotindu-ne senin printre oasele firave
ca un râu ce alunecă blând în amurgul spectral

Poem cataleptic

frig şi întuneric
altădată obişnuit cu stările extreme
creierul a încetat să mai delireze

ghemuit sub streaşina unui templu
scriu un poem plin de spaime
un plânset de copil înfometat
un blestem strecurat
printre dinţii încleştaţi de alcool, de frig şi de nepăsare

rânduri bîntuite de năluci
coborâte sub luna amară de toamnă
din terifiante basme născute
sub cupole de catedrale
unde orci şi demoni de tot felul
îmi mănâncă inima cangrenată
de tristeţi şi melancolii insipide

aştept o mîntuire, fie ea şi violentă
un tiresias de rezervă
dispus să mă treacă dincolo fără obol

trupul cândva îmblânzit
se zbate între delir şi extaz
cu fiecare rând scrijelitpe pereţii templului
moartea e şi mai departe

ca într-un coşmar gotic
cohorte de demoni
îmi străbat sufletul
pelerinaj lugubru
spre ruinele unui templu imaginar

Crochiuri nostalgice

*
luminile dizolvate în noapte
doar câteva pîlpâiri în câte un bloc mai îndepărtat
siluete rotunde zvâcnind în spatele câte unei perdele
cortina noastră cea de toate nopţile
acoperind firav o scenă spre care fluturi şi ţânţari roiesc alandala

*
sunetele nopţii sunt păsări de pradă pentru timpane
spumă a zilelor umplînd fiecare minut de beznă
părăsită o femeie plânge uşor
lacrimile îi cad peste o muşcată din fereastră
şi umbra mea ca un câine se alungeşte spre pervazul ei
vrea să culeagă luna într-un gest de compasiune spontană

*
ţin în mâini o fotografie
am găsit-o pe jos în gara slab luminată
bricheta de alamă căzută pe ea a lăsat urme vagi de unsoare
şi chipul pare acum venit de undeva din trecut
un punct luminos pe fruntea unei fete frumoase
un zâmbet şters şi uşor nostalgic îmi striveşte amărăciunea
din ochii ei ca o mediterană culorile ning peste călătorii trenurilor de noapte

*
mângâie cu privirea cutele şterse de vremi ale clădirilor
sparge un balon de săpun şi un râset de copil va exploda moale
şi va trezi dimineaţa din amorţeală
toate orele dezolante sunt o spumă groasă
în care ne curăţăm gândurile
chiar dacă pentru câteva minute
ne urâm mai intens ca în miezul unui orgasm

*
existenţa e gelatina din care ne adăpăm visele
la capătul ei totul se remodelează firesc
ca o trecere simplă dintr-o stare de agregare în alta
numai corpurile se sfiesc să continue ca şi cum cineva
le-ar dezgoli printr-un gest ferm şi
numai sufletul hăituit între coaste ar pluti
ca un nor prin aerul dintr-odată mai aspru

*
şi la urmă dezamăgirea
cu gustul ei aproape proaspăt inundându-ţi gingiile
într-o senzaţie lipicioasă atât cât să te trezeşti dimineaţa
cu aceeaşi grijă să te speli să mănânci să te îmbraci
şi o dată ieşit pe uşă aerul tare să te lovească din plin
ca o torpilă rătăcită pe câmpul plin de răniţi
în timp ce tu cauţi cu înfrigurare
urmele camarazilor dispăruţi în luptă